Am preluat, din solidaritate cu colegul şi prietenul Bulan, una bucată leapşă, fără ca ea să îmi fie virată practic.  Subiectul “Român în România” este lung şi greu. Lung pentru că aici îţi târâi picioarele în căutare de decent sau sublim; greu, pentru că a fi român e un chin. Apropos, uite culmea răbdării: să fii român.

Sintagma lui Badea, “Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul” a fost adoptată, în grabă, de cei cărora le e lene să gândească şi să acţioneze în interesul propriu dar şi al naţiei. Practic, turma s-a luat dupa o vorbă chioară, fără să o filtreze individual din lipsă de capacităţi în acest sens. Vorba a picat din televizor iar prostimea a zis DA!

Întâmplare sau nu, azi a apărut pe Realitatea o ştire cum că dacă ai o minte ocupată, eşti fericit. Hai să dezvoltăm un pic. Avem varianta a) – Ai creier şi îl pui la bătaie pentru tine şi pentru ceilalţi deci treci mai uşor peste toate… Sublimul ţi-e umbră. Varianta b) – Nu ai creier deci ne onorezi inutil cu prezenţa, aşa că eşti liber(ă) să te întorci la râgâieli şi seminţe.

Îmi place să cred că posed un organ cu care răzbat totuşi în infinitul de gunoaie bipede, şi nu mă refer la netrebnicul mădular. Poate că mi-ar fi fost mai uşor să mă prostituez intelectual dar am ambiţia şi resursele necesare să demonstrez singur că POT să fiu pozitiv şi preţios. Mi-e ruşine că sunt român, de vreme ce unii conaţionali au avut deja şansa să mă umbrească prin micismele lor. Ce şansă am eu aici sau chiar în occident dacă înaintea mea s-a supt p**a pentru un job sau pentru diverse avantaje sau privilegii? Mi-e ruşine că trebuie să umblu pe brânci cu dreptatea în mană, că trebuie să mă târăsc în găsirea bunului simţ şi aprecierii, că trebuie să mă las folosit ca să avansez. Bravo celor ce au reuşit pe picioarele lor, deşi sunt prea puţini. Noi, cei puţini, urâm pigmeii care se dau mari folosind numele altora.

Decât puţin şi prost, mai bine mult şi bun. Dar nu în această “ţară”.